Competiția Red Bull Oslea Hiride din acest an a presupus o urcare până la 1.940 de metri pe Masivul Oslea, de unde, cu ajutorul schiurilor sau al plăcii de snowboard, concurenții au coborât încercând să realizeze trick-uri, fiind atent monitorizați și punctați de către arbitri.
Nu voi încerca să vă încarc mintea cu detalii organizatorice, reguli, rezultate ale competiției sau alte informații de acest gen (le puteți găsi expuse în detaliu aici). În schimb, voi încerca să exprim emoția, aventura și momentele unice pe care le-am trăit pe parcursul acestui eveniment, dar mai ales la capătul său, care, în acest caz, a coincis cu vârful unui munte.
În dimineața zilei de 28 ianuarie am fost prezent la linia de start a competiției (aflată la cota 1.300 m), echipat conform împrejurărilor: bocanci, geagă groasă, căciulă, mănuși etc. În schimb, echipamentul meu nu era compus și din clăpari, schiuri, placă de snowboard sau alte accesorii care ar fi făcut un rucsac numai bun de folosit drept înlocuitor pentru ganterele de la sala de forță. Al concurenților era. Astfel, ca o mică adăugare, pot spune că, deși am avut oportunitatea de a parcurge același traseu, de a vedea aceleași peisaje unice, de a trece printr-o emoție similară cu cea a concurenților, poate că nu am plătit același preț ca și ei din punct de vedere al efortului depus pentru a încheia traseul de aproximativ 3,5 km.
Schiuri/placă de snowboard, clăpari și rucsac: un echipament regăsit pe spatele majorității concurenților care au plecat de la linia de start a evenimentului Red Bull Oslea Hiride (Foto: Bogdan Buda, Red Bull)
Nu a fost nevoie să parcurg foarte mulți metri de la linia de start pentru a mă simți rupt de civilizație. După doar câteva zeci de metri s-a așternut acea liniște care în primele momente, pentru un om aflat constant în gălăgia cotidiană a orașului, pare asurzitoare. Ușor, ușor m-am obișnuit. Atât cu liniștea întreruptă doar de sunetul zăpezii călcate de tălpile bocancilor, cât și cu crengile presărate la nivelul feței pe traseu – o serie de obstacole care, din când în când, te opreau din ritm și îți aminteau că încă nu ai trecut de zona împădurită, care a reprezentat un fel de primă secțiune a urcării.
„Crengile presărate la nivelul feței pe traseu” (Foto: Bogdan Buda, Red Bull)
Câteva zeci de minute mai târziu, la câțiva metri înălțime mai sus și la câteva grade Celsius în minus față de temperatura de la linia de start, am ajuns la concluzia că am încheiat prima parte a urcării. S-a întâmplat la capătul unui deal destul de abrupt (deloc abrupt față de ceea ce mă aștepta în continuare), atunci când am ajuns pe un platou care mi-a permis să văd finalul traseului, aflat tot la câteva zeci de minute, câteva grade Celsius în minus și mulți metri înălțime mai sus față de locul în care mă aflam.
După o urcare de doar câțiva metri, peisajul plin de copaci a fost înlocuit cu albul întrerupt doar de un șir subțire de concurenți (Foto: Emanuel Ivan)
Mi-am luat inima în dinți și, motivat de mirajul liniei de sosire amplasate în vârful muntelui, am continuat pe poteca bătătorită de zecile de perechi de clăpari care o parcurseseră înaintea mea. Din cinci în cinci minute aruncam câte o privire în urmă, și, de fiecare dată rămâneam uimit de peisajul care lua naștere în fața ochilor mei, deodată lipsiți de interes față de discomfortul creat de picăturile de transpirație care se prelingeau de pe frunte spre ei. În acest mod a decurs urcarea mea până aproape de finalul traseului, un final care a presupus cel mai mare efort din partea concurenților, deoarece a fost cea mai abruptă urcare din traseu. Dar a meritat.
Peisajul care a luat naștere în fața ochilor din 5 în 5 minute. Foto: Emanuel Ivan
Ajuns în vârf, „competiția” a luat sfârșit. Doar pentru mine. Pentru concurenți abia începea. Unul câte unul, participanții au coborât pe creasta muntelui, echipați cu schiuri sau plăci de snowboard, într-o încercare de a impresiona juriul, sau poate doar dornici de a-și lua doza de adrenalină. Cert este că s-au distrat. Și că au coborât de zeci de ori mai rapid decât mine.
O parte dintre concurenții evenimentului Oslea Hiride, surprinși în timpul coborârii sau pregătindu-se pentru aceasta. (Foto: Mihai Stetcu, Red Bull)
Din vârful muntelui, puțin invidios pe faptul că aventura concurenților a avut parte de un deznodământ mult mai romantic decât cel al aventurii mele, nu m-am putut consola decât cu clișeul care spune că este mai ușor să cobori decât să urci. Ceea ce a fost confirmat și în cazul meu. Cel puțin din punct de vedere al efortului depus. Pentru că, dacă ar fi să-mi pun genunchii să decidă între o nouă urcare sau coborâre, aceștia ar alege-o pe cea dintâi cu orice preț. Însă, dacă mă gândesc mai bine, asta aș alege și eu, influențat de amintirea emoției pe care am simțit-o în cursa către mirajul „liniei de sosire” din vârful muntelui, și în pofida nasului bronzat, lăsat drept suvenir de către razele soarelui care, deloc surprinzător, și-au exercitat mai ușor puterea la o altitudine de circa 2.000 de metri.
Priveliștea din vârful muntelui: o recompensă pe măsura efortului depus pe parcursul celor aproximativ 3,5 km de urcare Foto: Emanuel Ivan
Clasament Red Bull Oslea Hiride
Care echipă de vis din ultimul sfert de secol e mai bună?
Vezi rezultate
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER